Wind of change

Din anul 1990 imi amintesc perfect cum ascultam pe programul national de televiziune in mod repetitiv pana la obsesie Wind of Change. Intelesesem deja ca se petrecuse ceva major, incredibil si, probabil, ireversibil.

Si astazi cand aud acordurile din Wind of Change mi se face pielea de gaina. Nu cred ca e doar virtutea muzicii, cred ca e mai degraba un fel de imersiune subita in starea de anticipatie instinctiva a copilului care nu prea avea termen de comparatie.

Nu stiam neaparat foarte multe despre comunism si tot ce am aflat atunci a ramas bine impachetat intr-un fel de celofan impermeabil pentru ca parea neverosimil: caminele de copii, bolnavii de SIDA, inchisorile, cenzura. Mie personal mi-au trebuit vreo 15 ani pentru a lasa informatia sa patrunda prin lectura si prin documentare si probabil ca ea nu e completa nici azi. M-a marcat insa sentimentul umilintei citindu-i pe Liiceanu, Roman Patapievici si pe Lena Constante Brauner: umilinta inteleptului care ramane in cetate ca sa ii ilumineze pe altii si care trebuie sa taca discret in fata prostului statului ajuns "stapan", umilinta nevinovatului inchis pe nedrept si care ajunge sa fie aproape sters de pe scara sociala, dupa ce isi lasase cei mai frumosi ani intr-o celula a chinului.

N-am trait niciodata intr-o astfel de lume ca adult. Dar adultul care sunt nu tolereaza injustitia si isi spune mereu punctul de vedere cand are cu adevarat ceva de spus. Adultul care sunt isi reclama drepturile si le respecta pe ale altora, asteptandu-se ca societatea sa impuna acest ritual in toate compartimentele ei.

De asta mi-e foarte greu sa inteleg cum astazi, la aproape 30 de ani de la Wind of Change, oamenii care au trait toate umilintele acelea ca tineri adulti sau care le-au invatat ca si mine din carti le pot accepta din nou. Nu integral, bineinteles, sau, cine stie, nu inca. 

Nu pot sa pricep cum putem accepta ca agramati lipsiti de ideatie sa stearga greutatea discursului celor care si-au cladit cariere solide si care stiu despre ce vorbesc. Cum atat hotia cat si impostura intelectuala au devenit modele. Nu pot sa inteleg cum putem accepta ca inteleptul care ramane in cetate sa ii ilumineze pe altii sa fie iarasi umilit, insultat si somat sa taca. 

Cand eram studenta, l-am invitat pe Horia Roman Patapievici la o discutie cu studentii la medicina. Am avut onoarea sa accepte si a fost aproape revelator sa imi vad colegii, care isi petreceau adesea discret timpul "tocind" pentru examene, vii si interogativi. Oare toti oamenii aceia sunt, ca si mine, acum in strainatate si fara nicio fibra reactiva la noua veche schimbare?

E in regula ca hotii sa strige hotii? Ca analfabetii sa conduca educatia si cultura? Ca cei a caror singura virtute e supunerea fata de un stapan sa fie cei care ne reprezinta? Si inteleptii sa fie tratati de nebuni? E normal ca acordurile din Wind of Change sa se fi tocit de tot?